Pentru multi dintre noi ziua de Sf. Valentin sau Valentine”s day, cum este cunoscuta, este o zi mai speciala mai ales pentru cei indragostiti.De aceea am sa arat un mic exemplu pentru cei care vor sa faca o mica surpriza de dimineata persoanei iubite….sper sa va placa si sa va fie de folos!
IUBITIVA MULT!
In urmatoarele ipostaze veti putea vedea cum ne putem juca si in acelasi timp creea ceva frumos, bun si practic….Putem face mici boluri de ciocolata pe care le putem folosi la un desert de exceptie…ce sa mai va lasa sa priviti!
DOCTRINE POLITICE
Sistemul politic-1967-sociologul american Walter Buckley,,Abordarea sistemica moderna”promite sa dezvolte:
-un vocabular comun ce ar unifica diversele discipline
-tehnica de cercetare a organizatiilor vaste si complexe
-o cunoastere sintetica
-o conceptie specific sociologica
-studiul relatiilor mai degraba decit cel al entitatilor
-studiul obiectiv
Din perspectiva epistemologica sistemul social este un model cognitiv.
Partidul politic,in calitate de orgnizatie politica aflata in concurenta pt cucerirea sau participarea la puterea etatica poate fi studiat din diverse perspective analitice.Din punct de vedere institutional-juridic,partidul este o organizatie legala si legitima cu un statut comtinind norme si reglementari de functionare si autoconducere(dispune la nivel central si local de structuri de conducere relativ stabile si de un aparat tehnico-birocratic ce sustine activitatea politica a partidului) Din punct de vedere doctrinar-ideologic,partidul se manifesta prin programe politice si platforme electorale ce incearca sa coreleze doctrina politica si orientarea ideologica a partidului,pe de o parte,cu relatiile sociale si presiunea intereselor de grup,pe de alta parte.Din punct de vedere psihologic-comportamental,partidul este un amalgam al starii psihice-intelectuale ,afective,volitionale-si al exteriorizarii acestora prin comportamente politice la nivel individual si colectiv,la nivelul elitei conducatoare,al corpului membrilor de partid,precum si al masei simpatizantilor.
Daca xista o sustinuta comunicare intre liderii centrali,intre acestia si cei locali atunci ne putem astepta la inbunatatirea proceselor de transmitere,prelucrare si intelegere a informatiilor si la nivelul organizatiilor locale,intre acestea,intre partid si mediul sau de evolutie,partidul poate spera in acest caz,la cresterea sanselor sale electorale si astfel,la sporirea puterii sale politice.
Societatea este o totalitate concreta,o relatie multiprocesuala si multifactuala complexa ce inglobeaza unitati sociale aflate intr-o retea de relatii.
Sistemele sociale sunt ansambluri de activitati si procese biosociale,ecosociale,economice,politice,comunicationale,sociospirituale mereu in interactiune in totalitatea concreta a unei societati globale.
Analiza sistemica are capacitatea de a fi o analiza sintetica,adica analiza si sinteza in acelasi timp.
Principalele modele ale analizei sistemice in sociologie:
1. modelul structuro-functional elaborat de Talcott Parsons
Conceperea actiunii ca sistem –conditii:
-conditii de structura
-conditii de realizare a functiilor sistemului: adaptarea,atingerea scopurilor,integrarea,mentinerea latenta a modelului cultural.
-procesualitatea prin diferentiere si integrare
Actiunea sociala este compusa din urmatoarele elemente definitorii:
-subiectul saui actorul
-situatia,obiectele fizice si sociale cu care subiectul intra in diferite raporturi
-simbolurile-subiectul intra in raporturi cu diferitele elemente ale situatiei,atribuindu-le semnificatii
-regulile,normele si valorile care ghideaza actiunea si raporturile actorului cu lumea.In acelasi timp actiunea se situeaza in urmatoarele patru planuri:
-biologic-nevoile organismului
-psihic-exercitiul personalitatii
-social-interactiunile actorilor individuali si colectivi
-cultural-ideologiile,cunostiintele,valorile si simbolurile utilizate.
Functionalismul si evolutionismul –conform carora sistemele sociale evolueaza pe baza principiilor cresterii,diferentierii si integrarii-au pus accentul pe echilibru si stabilitate.
Echilibru(stare de ordine)-dezechilibru(stare de dezordine)
2. teoria generala a sistemului social in conceptia lui Henri Janne
Fiecare societate globala este ancorata intr-un substrat material dat ce cuprinde alaturi de nivelul ecologic(conditiile geografice),nivelul demografic(factorul demografic,nr si structura populatiei).Medierea dintre societate si substratul material se realizeaza prin dialectica factorului tehnic(tehnicile de productie,transport,comunicatie)
3. modelul sociologic al sistemului general –Jean Louis Le Moigne
Doua procedee de modelare a fenomenelor complexe:cibernetica si structuralfunctionala
Scoala a complexitatii progresive a modelarii sistemice-9 niveluri
-sistemul este identificabil
-sistemul este activ
-sistemul este regulat
-sistemul se informeaza asupra propriului comportament
-sistemul isi decide propriul comportament
-sistemul memorizeaza informatiile
-sistemul isi coordoneaza deciziile
-sistemul imagineaza si concepe noi decizii posibile
-sistemul complex este teleonomic-capabil sa proiecteze sis a finalizeze programe de actiune in medii sociale complexe
4. modelul sistematicii sociale elabora de Jean-Claude Lugan
Cresterea complexitatii vietii sociale si abandonarea rationamentului de tip cauzal linear au favorizat aparitia demersului sistemic,apreciat mai mult ca un cadru conceptual,un fel de metalimbaj,decit o veritabila teorie.
Principii ale paradigmei entropice:
-orice sistem inchis compus dintr-o populatie numeroasa tinde,in mod spontan si ireversibil,catre starea de cea mai mare dezordine.
-nu exista nici o derogare definitiva si masurabila de la acest principiu
-daca un sistem este deschis,cazul societatii sau unei organizatii sociale,el poate cistiga ordine extragind din exterior,din mediul social in care evolueaza,negentropia necesara,dar aceasta nu este contrar legii entropiei crescinde.
-cu cit un sistem social sau o organizatie sunt mai izolate,cu atit mai putin sunt capabile sa-si mentina un anumit grad de negentropie(de diferentiere si organizare)
Daca aplicam principiul negentropic al informatiei in viata sociala s-ar putea masura gradul de ordine al unui sistem social conform urmatoarelor trei dimensiuni:
-calitativa-virsta, sex,religie
–cantitativa-masoara diferentele de statut dintre indivizii unui ansamblu social
-conjuncturala-in functie de loc,timp si viteza miscarii sociale
Structura,specificul si functionalitatea sistemului politic
Un prim model sistemo-cibernetic si functionalist al politicului-David Easton
Teoriile se impart in:
-generalizari singulare
-teorii(generalizari) partiale
-teorii generale
Modelul lui Easton presupune ca interactiunile politice din cadrul unei societati constituie un sistem de comportamente
Finalitatea diferitelor sisteme de comportament social este satisfacerea variatelor cereri ale persoanelor si grupurilor ce compun o societate.-toate actiunile umane urmaresc procurarea valorilor.
Valorile repartizate prin mijloace autoritare,legitime sau fizice,sunt valori politice.
Ansamblul interactiunilor,abstras din totalitatea comportamentului social,prin care valorile sunt alocate in societate pe calea autoritatii constituie sistemul politic
Alocarea autoritara a valorilor in societatea globala constituie finalitatea sistemului politic
Exista, de asemenea, situatii cind cererile formulate de un nr mare de persoane,sub o forma violenta,au o sansa mai mare de trecere dincolo de filtrele de selectie decit acelea formulate de minoritati timide.-intrarile –(inputs)cererile si sustinerile acestuia si iesirile(outputs)deciziile,solutiile si politicile sale
Sistemul politic poate fi ,,stresat”,fie printr-un exces de cereri(sistemul este,, debordat”),fie printr-o lipsa a sustinerii(sistemul este ,,contestat”)
Exista situatii de perturbare a sistemului politic atunci cind o alocare de valori pe termen lung nu poate diminua cresterea cererilor pe termen scurt.
Un sistem politic nu poate rezista decit prin schimbare
Persistenta sistemului politic intr-un mediu perturbat este ,,problema centrala a teoriei generale” in politologie.
G Almond-,,constringere fizica legitima “-o considera aplicabila tuturor formelor de organizare politica.Sistemul politic este sistemul legitim insarcinat cu mentinerea ordinii in societate sau,uneori,cu transformarea acesteia.
Atit intrarile (cererile,resursele) cit si iesirile(deciziile,politicile)sistemului politic antreneaza utilizarea sau amenintarea cu utilizarea constringerii legitime.
Ipoteza celor 4 caracteristici ale sistemului politic:
-universalitatea structurii politice
-universalitatea functiilor politice
-multifunctionalitatea structurii politice
-caracterul cultural mixt al sistemelor politice
Nici o societate nu isi poate mentine ordinea interna si securitatea externa in absenta structurii politice,adica a modelelor legitime de interactiune ce permit mentinerea acestei ordini.
In sistemele politicii moderne,structurile specializate de exprimare a intereselor(grupurile de interese),de agregare(partidele politice) si de comunicare(mijloacele de informare colectiva)sunt in relatie cu structurile non-specializate care au fost cu certitidine modificate,datorita existentei structurilor specializate,darn u au fost assimilate.
Modelul cibernetic al politicului avansat de Karl Deutsch propune asimilarea sistemului politic cu sistemul de pilotare al navei in care calcularea obiectivelor si ghidarea comportamentelor viitoare se realizeaza prin evaluarea informatiilor privind drumul parcurs,pozitia prezenta,obiectivul urmarit.
Un asemenea model cibernetic al politicului trebuie,desigur,sa fie centrat pe problemele comunicarii,stocarii si controlului informatiei.
Factori cantitativi:
-ponderea informatiei(load)
-intirzierea raspunsului sistemului(lag)
-cistigul(gain)
-decalajul(lead)
Jean Lapierre– Orice viata sociala are drept conditie reglementarea comportamentelor membrilor grupului,astfel incit comportamentul unuia sa se potriveasca cu al celuilalt,iar ansamblul lor sa fie coordonat.
Un sistem politic este ansamblul proceselor de decizie care vizeaza totalitatea unei societati globale.
Marile sisteme de activitate sociala:
–sistemul biosocial-ansamblul proceselor prin care o populatie umana se mentine in viata si se reproduce
-sistemul ecologic-ansamblul proceselor prin care locuieste si isi amenajeaza spatiul,coabitind cu alte specii vii
-sistemul economic-ansamblul proceselor prin care isi produce si schimba bunurile
-sistemul cultural-ansamblul proceselor prin care menbrii ei comunica unii cu altii
-sistemul politic-ansamblul proceselor prin care se efectueaza reglementarea raporturilor sociale si directionarea actiunilor collective
Teoria functionalista a statului elaborata de Gerard Bergeron,guvernarea politica presupune 3 etaje functionale distincte:
-etajul functional cu 4 functii:guvernare,legislatie,administratie,judiciara
-etajul superior cu 2 super-functii: legitimare si securitate
-etajul inferior cu 6 infra-functii:contributie,participare,opozitie,contestare,dizidenta,rebeliune.
Vincent Lemieux-sistemul politic –ansamblul structurat de relatii de putere intre actorii sociali(individuali sau colectivi)
Conceptul de conexitate aplicat structurii unui sistem politic desemneaza faptul ca respectivul system politic dispune de cel putin un actor(virf) de unde pleaca un curent(arc,drum)de putere pozitiva ce-l leaga cu toti ceilalti actori.
Distinge 4 forme posibile de structurare a unui sistem politic:
-anarhia(inexistenta conexitatii)
-ierarhia(exista conexitatea cel putin a unui actor predominant,de unde pleaca toate curentele de putere pozitiva)
-coarhia(exista conexitatea a cel putin doi actori predominanti,intre care sestabilesc relatii bilaterale de putere)
-stratarhia(conexiune intermediara plasata intre ierarhie si coarhie,cu cel putin o relatie de putere pozitiva unilaterala
Un ,,pol de putere” este acel subansamblu in care actorii sunt legati pozitiv prin sentimental apartenentei la aceeasi entitate.-poate fi un partid politic,o categorie socio-profesionala,un stat,o alianta politico-militara
Distinge 4 forme de coeziune:
-omnipolare-fiecare actor exclude pe toti ceilalti considerindu-se singurul pol de putere-confederatia stateloe elvetiene(fiecare canton este o entitate autonoma)
-pluripolare-manifestarea a cel putin 2 poli de putere
-unipolare-recunoscut un singur pol de putere
-non-coeziune-absenta polilor de putere
Cele 4 finalitati ale puteri politice sunt:
-influenta deciziilor(puterea indicativa)
-distribuirea resurselor materiale,informationale,umane(puterea alocativa)
-stapinirea mijloacelor/comenzilor prin care se realizeaza alocarea resurselor(puterea prescriptiva)
-orientarea si organizarea catre scopuri precise a posturilor si actorilor sistemului(puterea constitutiva)
Cele 4 moduri de guvernare:
-sectional-bazat pe relatii clientelare
-administrativ-prin organizarea ierarhica a intregului sistem politic
-politic-stratarhic, prin jocul aliantelor si coalitiilor diferitilor actori politici,prin concurenta partidelor,grupurilor de presiune din parlament
-colegial-coarhic,prin negocierea in vederea consensului intre toti actorii politici.
Functii ale sistemului politic:
-functiile de mentinere si adaptare ale sistemului
-functiile de conversie politica-raportul dintre legislativ,executiv,judecatoresc in cadrul separatiei puterilor
-functia de extractie-capacitatea de a mobilize,in profitul sistemului politic,resursele materiale si umane ale mediului sau intern si international
-functia de reglementare-capacitatea sistemului politic de a repartiza resursele politice in functie de intrari(cerinte) si a le transforma in iesiri(rezultate),in conformitate cu vointa politica,in vederea obtinerii performantei.
-functia de mobilizare-identificarea surselor,evalua daca sunt suficiente sau sarace,de a constientiza costurile si de a gasii mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor surse spre indeplinirea obiectivelor urmarite.
-functia de determinare-isi gaseste expresia in actele normative programatice
-functia de integrare-a elementelor societatii in structuri social-politice si intarirea coeziunii lor in jurul obiectivelor generale.
Sisteme si regimuri politice
Sistem politic-expresie a relatiilor socio-umane care se constituie in societate in legatura cu exercitarea puterii,relevind o continua dinamica a raporturilor politice.
Scoala politologica franceza-situatie politica-ansamblul de date ce conditioneaza enuntul si solutia unei probleme pe care, fie guvernantii ,fie guvernatii,fie ambele categorii,o considera ca depinzind de putere.Situatiile politice sunt conditionate de o serie de factori si imprejurari cum ar fi terenul sau mediul luptei politice,gradul de politizare a unei situatii de fapt,constientizarea acestei realitati,dinamica procesului de politizare.
Scoala de gindire britanica-o situatie politica poate fi caracterizata ca o stare de lucruri recunoscuta a fi luat nastere nu dintr-o necessitate naturala,ci din alegerile sau actiunile omenesti si la care este posibil sa se dea mai multe raspunsuri.
La scara nationala functioneaza un sistem global alcatuit din subsisteme:economic,social,spiritual si politic(constituit din ansamblul relatiilor politice,institutiilor si organizatiilor politice,din conceptiile politice privind modul de conducare si organizare a societatii.
Din unghiul de vedere al procesului firesc de modernizare:
–sisteme traditionale(asezate,confirmate,relativ echilibrate)
-sisteme de tranzitie(in process de schimbare de fond)
-sisteme moderne(reasezate structural in raport cu cele mai recente aspiratii umane)
Relatiile politice sunt constituite de acea parte a relatiilor sociale in care indivizii,grupurile sociale,comunitatile umane actioneaza constient pt organizarea si conducerea societatii.
Relatiile politice sunt,in cele din urma,raporturi cu puterea politica sau relatii directe de putere,actionind ca un mecanism de conducere a societatii,intr-o diversitate a formelor de manifestare si o dinamica specifica.
Componenta definitorie a sistemului politic:institutiile politice-statul,partidele politice,grupuriole de presiune.
Regim politic-moduri de exercitare a puterii-modul concret de organizare si functionare a sistemului politic,de constituire a organelor de conducere in societate in raport cu cetatenii.
Din perspectiva eficientei procesului de guvernare,regimul politic este o modalitate de a raspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernarii.
In functie de formele de expresie ale exercitarii puterii:
-regimul parlamentar sau reprezentativ-republican sau monarhic
In sistem republican,presedintele este ales de Parlament,are prerogative reduse,fiind dependent de Parlament.
In regim politic prezidential-presedintele este si sef al Guvernului,Parlamentul si Presedintele avind aceeasi sursa de investire:vointa poporului
Regimul semiprezidential-Presedinte ales prin sufragiu universal si cu anumite puteri proprii,un prim-ministru si un Guvern care raspunde in fata Parlamentului
Regim militar care guverneaza prin decret-lege.
PUTEREA POLITICA
Definirea puterii politice
1. Puterea e inerenta tuturor sistemelor sociale si tuturor relatiilor umane.
2. Sistemul de putere ii include pe toti –nimeni nu este scutit de el-dar pierderea de putere a unei persoane nu inseamna intotdeauna cistigul alteia.
3. Sistemul puterii in orice societate a subdivizat in subsisteme de putere din ce in ce mai mici,cuibarite unul in altul.
Greci-politica; romani-puterea(a putea,a fi capabil)
Latini-potentia(capacitatea unui om sau unui lucru de a-l efectua pe altul)
-potestas-aptitudinile celor care comunicau si actionau impreuna.
Puterea politica este acea structura esentiala prin care societatea,in calitate de domeniu specific al realitatii,se opune entropiei,tendintei naturale spre dezordine si disolutie.
In Leviathanul lui Hobbes,puterea este conceputa ca ansamblul mijloacelor de care dispune un om pt a obtine un bine oarecare,pe care nu-l poseda inca.
Istoria gindirii a incercat o multitudine de definitii in legatura cu puterea politica,grupe mari:psihologiste,behavioriste,structural-functionaliste,socio-politice,formale.
Definitiile psihologiste subliniaza natura relationala a puterii dar cantoneaza in psihologie.
Definitiile behavioriste considera ca puterea consta intr-o relatie de influentare a comportamentului unui actor social de catre altul.
Definitiile structural-functionaliste reprezinta tipul taleologico-functional de definire a puterii.-T Parsons –SUA –puterea se manifesta tot ca o relatie de influentare,de comanda si ascultare(de dominatie si supunere),numai ca miza acestei relatii o reprezinta determinarea scopurilor unei comunitati,impreuna cu stapinirea mijloacelor de realizare a acestora.
Definitiile socio-politice incearca analiza puterii,din perspective sistemului socio-global prin categoriile sociologiei generale,reliefind caracterul specific al puterii.-puterea apare ca relatia sau raportul fundamental social dintre guvernanti si guvernati.
Michael Foucault-puterea este substantiala tuturor raporturilor pe care oamenii le stabilesc in viata lor sociala.
Puterea politica se va caracteriza prin doua elemente cadru:
-presupune diferentierea a doi actori sociali,o minoritate care comanda,si o majoritate care asculta
-se sprijina pe doua mijloace in care se face ascultata:increderea guvernantilor in justetea guvernarii si forta sau coercitia.
Puterea poitica are o vocatie globala-ea imparte orice societate in doua grupuri,majoritar fiind acela al guvernatilor.
O caracteristica inrudita o reprezinta initialitatea-in toate domeniile vietii sociale,normele de conduita,drepturile,libertatile si indatoririle sunt derivate,in ultima instanta,din reguli instituite de guvernanti.
Cea de-a treia caracteristica ce diferentiaza puterea politica de celelalte tipuri de autoritate este constringerea.-Durkheim
Cel care detine puterea politica,detine implicit capacitatea coercitiva,indifferent daca o agreeaza sau o detesta,daca o utilizeaza sau nu.
Legitimitatea,autoritatea si obligatia politica
Platon-in Republica defineste legitimitatea ca ,,dreptate” in sensul ca este legitim guvernamintul in care,,fiecare sta la locul sau” indeletnicindu-se in cetate cu o singura treaba,anume aceea pt care a fost nascut-Aristotel
In cadrul teoriei legitimitatii laice,legitimitas devine poporul in calitatea lui de titular al suveranitatii.
-politeia-cetatea ideala a lui Aristotel-conservrea egalittii politice;teoria consensului-consensul;temei al legitimitatii autoritatii sau guvernului.
Max Weber-teoria tipurilor ideale ale legitimitatii:
-autoritatea traditionala-se bazeaza pe credinta in caracterul sacru al traditiilor stravechi sip e obiceiul nedezmintit al omului de a le respecta
-autoritatea carismatica-izvorita din devotamentul fata de tipul carismatic de conducator.
-autoritatea rationala-conceptie moderna si laica prin excelenta,afirma fie poporul suveran,fie consensul ca temei al legitimitatii guvernamintului.
Legalitatea este conditia necesara a legitimitatii,dar nu si suficienta.
-din constatarea coexistentei,in fapt a legitimitatii si legalitatii,s-a tras concluzia identitatii lor
-din identificarea produsa s-a ajuns la negarea legitimitatii,pe motiv ca este un concept metajuridic(supralegal) opus legitimitatii prin chiar pretentia de a-I fi ierarhic superior.
-criticata astfel,legitimitatea este inlocuita cu legalitatea si se afirma ca legalitatea incepe acolo unde puterea personala este inlocuita cu legea.
-daca legea nu are o existenta in sine,ci poate fi,si sunt incalcate de autoritate,atunci legalitatea nu are nici un temei.
Legitimitatea este conformitatea puterii cu maniera de a gindii a unei natiuni asupra binelui public.
Sensul profund al legitimitatii unei puteri nu poate fi exprimat decit prin identificarea intereselor obiective ale guvernatilor si guvernantilor.
Legitimitatea este un principiu de justificare,de intemeiere a puterii,a autoritatii.
Conceptul de legitimitate implica,deci,credinta poporului in valoarea sociala a institutiilor politice,in eficienta si stabilitatea acestora,reprezinta randamentul functional al unui regim politic in realizarea sarcinilor guvernamentale.
Puterea este legitima atunci cind este atribuita si executata dupa principii si reguli acceptate fara discutie de catre guvernati.Cind cei ce guverneaza se fac ascultati nu prin forta,ci prin consens,puterea este legitima.
Autoritatea politica este puterea recunoscuta sau legitimate(legitima),adica aceea in legatura cu care se produce si functioneaza obligatia politica.-este temeiul organizarii sociale,deoarece ea este cadrul institutional in care folosirea puterii este osi legitima.
Autoritatea poate fi personala si impersonala,apartinind unor institutii,texte de legi,reguli,cutume cu care persoanele individuale se identifica doar temporar,atit timp cit dureaza mandatul lor.
In cadrul regimului politic parlamentar sau democrat,o alta trasatura fundamentala a autoritatilor publice legitime este dependenta sa fata de institutii si reguli prestabilite.
Prin autoritate publica desemnam exercitarea legitima a puterii in conformitate cu sistemul de simboluri care consacra structura relatiilor de conducere-supunere.
Obligatia politica-este corelativa legitimitatii-presupune:
-recunoasterea puterii de catre cei guvernati
-constiinta guvernantilor ca li se cuvine guvernarea
Refuzul obligatiei politice imbraca doua forme;
-nesupunerea civila-refuzul de a-mi asuma obligatia politica
-obiectia de constiinta-obiectia sau opozitia fata de actele autoritatii legitime,pe motiv ca acestea,contravin valorilor morale,religioase,estetice,politice.
Consimtamintul puterii politice se poate realize si prin unnimitate de pareri,fie si prin supunerea la vot,in timp ce consensul se realizeaza printr-un accord,scris sau tacit,care poate sa insemne si compromisuri.
Forta si influenta politica;prestigiul politic
In manifestarea ei sociala,puterea este o ,,forta latenta”-forta este ,,puterea in actiune”.Puterea reprezinta abilitatea de a folosii forta,nu folosirea reala a acesteia.
Forta inseamna aplicarea de sanctiuni acolo unde mu exista supunere de bunavoie;ea poate insemna limitarea sau chiar eliminarea totala a alternativelor intr-o actiune sociala.
In raport cu puterea,forta este un mijloc ce nu devine eficace decit daca este aplicat,adica pus in miscare de catre o vointa sau un organ
Forta asigura stabilitatea si rigoarea sistemului politic,iar dezordinea,incoerenta,brutalitatea si violenta sunt,in general,semen de neputinta si de slabiciune
In majoritatea cazurilor,nefolosirea fortei in interiorul unei societati pt transarea relatiilor politice este un indiciu al echilibrului,semnul eliminarii conflictelor politice din acea societate.
Influenta politica-lat. Influere(a curge,a penetra,a se strecura)-semnifica o actiune pe care o persoana,un grup,o institutie o exercita asupra alteia modificindu-I starea,comportarea fata de cea anterioara.
Persuasiunea interzice preferintele supusilor,fara a le schimba.
Influenta se realixeaza in absenta constringerii,a folosiri fortei,prin convingere.
Cheltuirea de putere la fel ca si cheltuirea de bani,trebuie considerate ca fiind sacrificarea deciziilor alternative,excluse prin angajamente luate in cadrul unei politici.
In sfera puterii politice influenta apare ca mijloc de realizare a autoritatii politice si a legitimitatii acesteia in raport cu opinia publica.
Influenta politica reprezinta un complex de actiuni politice,cuprinse mai mult sau mai putin deliberat,pt a forma sau modifica comportamentele politice ale unor indivizi,grupuri.
Prestigiul politic-apreciere pozitiva de care se bucura o persoana,un organism politic,un grup in virtutea valorilor si actiunilor promovate.
Intre putere si prestigiul politic exista o relatie directa,in sensul ca forta puterii este mult mai mare cu cit se bucura de un prestigiu sporit.
Opozitia politica
Intre conflictele omenesti,conflictul politic are doua surse:
-ciocnirea de interese dintre diversele forte ale unei societati
-conflictul de valori(credinte,idei,atitudini,obiceiuri) dintre diferitele categorii de persoane,ca si ndintre aceste categorii si cei care detin puterea politica.
Opozitia politica este forma cea mai avansata si mai institutionalizata a conflictului politic.
Sistemul modern-principalele functii politice:
-acea de a creea dreptul si de a controla aducerea la indeplinire a legilor catre Guvern.
-aceea de a exprima in mod organizat opiniile societatii,atit ale minoritatii cit si ale majoritatii
-aceea de a numi si a destituii guvernul.
STATUL-INSTITUTIE POLITICA FUNDAMENTALA
Concepul de stat
Statul-institutie a sistemului politic prin intermediul caruia se infaptuiesc organizarea si conducerea societatii.
In opinia unor ginditori,statul se infatiseaza sub diverse ipostaze:
-institutie centralizata,bazata pe legi si structurata in diverse componente ale puterii(legislativa,executiva,judecatoreasca)
-ca o putere contractuala,legitimate printr-un contract social
-ca o structura socio-umana supusa regulilor de drept
Teoria marxista concepuse statul ca un instrument de dominatie a unei clase sociale asupra alteia.
Hans Kelsen-parintele normativismului juridic-statul-personificarea totala a dreptului,personificarea ordinii juridice
L Duguit-puterea poitica se difuzeaza la diferite niveluri ale societatii civile sub forma serviciilor publice.
Hegel-primul care a determinat, in Filosofia dreptului,continutul societatii civile si dreptul statului ca garant al ordinii sociale,al interesului general
Politologia-conceptii:
-conceptia teocratica-confera statului o origine divina
–conceptia patriarhala-statul ar avea origine in familie
–conceptia contractuala-statul ar fi consecinta istorica a intelegerii dintre putere si cetateni,ca determinare naturala.
-conceptia violentei-echivalarea starilor conflictuale dintre oameni,a rporturilor dintre invingatori si invinsi-teoria rasiala.
-conceptia organicista-preia mecanic stari sau modele din natura transpuse in societate
–conceptia psihologista-existenta in societate a doua categorii de oameni:unii predestinati sa conduca iar altii sa fie condusi
-conceptia juridica-raporturile dintre oameni-armoniza-reglementari juridice
Statul– este forma de organizare politica a societatii aflate pe diferite trepte de dezvoltare,avind ca elemente constitutive:teritoriul,populatia si caracterul de organizare politica
Statul ca fenomen universal are ca elemente:
-formeaza un ansamblu statornic de relatii intre anumiti oameni,impreuna cu bunurile lor
-presupune o putere ordonatoare sau o forma de cirmuire,sau o relatie de comanda si supunere intre oameni
-activitatea care creeaza si mentine statul este intotdeauna exclusiva si particularista
Originea si evolutia statului;tipuri si forme de stat
Michel Foucault-microfizica puterii
Marcel Gauchet-prin intermediul religiei se traseaza o linie de demarcatie intre oameni si modalitatile organizarii lor in societate
Printre factorii care au determinat aparitia statului pot fi inclusi:
-atingerea unui inalt grad de evolutie a triburilor si uniunilor tribale prin cresterea lor numerica dar si calitativa
-diviziunea sociala a muncii
-diferentierea sociala ca rezultat al aparitiei plusprodusului
Din punct de vedere al formei de guvernamint; monarhii constitutionale;republici parlamentare si republici prezidentiale
In ce priveste structura statului –raportul dintre organele sale centrale si locale-se disting:state unitare,state federative si confederatii de state
Statul are caracter suveran-reprezinta organizarea politica a unei comunitati umane in cadrul unor frontiere determinate istoric
Statul are caracter national-expresie a organizarii politice a unei natiuni,si unitar.
Trasaturile si functiile statului
-este institutia politica cu cel mai inalt grad de organizare si structurare.
-constituie o organizare politica a unei comunitati umane pe baza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte.
-are caracter suveran-exprima organizarea politica a unei comunitati umane in cadrul unei frontiere,ca expresie a vointei cetatenilor.
-este o institutie specializata care asigura functionalitatea sociala prin contributii financiare ale cetatenilor,prin impozite.
-are carcter istoric
-are caracter national
Functiile statului:
-legislativa-statul si organismele sale adopta intreaga legislatie din societate
-organizatorica-transpunerea in viata a legilor-executiv
–judecatoreasca-se supravegheaza aplicarea corecta a legilor si sanctionare incalcarilor acestuia
-economica
-sociala-protectie sociala,asigurari sociale,sanatate
-culturala
–de aparare a ordinii sociale si asigurare a convietuirii normale:are o latura preventiv-educativa si alta coerccitiva
–ecologica-se apara si se conserva mediul ambiant
-de aparare a tarii,independentei si suveranitatii statale,a integritatii teritoriale si a ordinii de drept.
-de organizare a colaborarii cu statele lumii pe diferite planuri
-de aparre a pacii in lume
Statul de drept si socoietatea civila
Afirmarea statului de drept se fundamenteaza pe principiul separtiei puterilor.
Statul de drept isi exercita puterea in conformitate cu legea-trasaturi:
-un cadru legislativ adecvat-suprematia legii
-organele puterii de stat sa fie ale se de cetateni prin vot universal,direct si secret
-separatia puterilor in stat
-controlul constitutionalitatii legilor
-datoria Guvernului si autoritatilor de a se conforma Constitutiei si legii
-delimitarea clara intre stat si partidele politice
-fortele militare si politia plasate sub controlul autoritatii civile
-circulatia libera a informatiei si persoanelor
-respectarea drepturilor omului
-ocrotirea minoritatilor
Prin societate civila se intelege totalitatea indivizilor ca cetateni,a tuturor agentiilor si organizatiilor economice,a tuturor organizatiilor socio-profesionale,de creatie cu caracter apolitic care desfasoara in cadrul unor relatii sociale multiple activitati.
Puterea politica nu poate fi infrinta decit de puterea civila.
Ca mijloc al libertatii,societatea civila -3 trasaturi:
-varietate structural-organizatorica a elementelor sale
-autonomia autentica a acestora
-comportamentul,, politicos,tolerant si neviolent” al; tuturor cetatenilor,ceea ce ar constituii,, simtul civic”
PARTIDELE POLITICE
Definirea partidului politic
Grupare relativ organizata si stabila care exprima sintetic interesele unui grup social,le reprezinta programatic si le promoveaza in forme specifice,luptind pt cucerirea sau mentinerea dominatiei politice,a puterii.
Organizatie relativ durabila formata din indivizi care impartasesc aceeasi conceptie ideologica,subscriu la un set comun de valori social-politice,actionind pt cucerirea puterii,pt aplicarea programului propriu.
Partidismul ca fenomen politic reprezinta un element dinamic al vietii democratice active,intense,functionale,darn u lipsite de dificultati
Principalele caracteristici ale partidului politic:
-partidul este o organizatie relativ stabile care rezista mai mult decit viata membrilor sai.
-organizarea perfectionata la toate esaloanele
-vointa marturisita a cadrelor de la toate esaloanele respectivei organizatii de a prelua si exercita puterea,fie prin intermediul exclusiv al propriilor actiuni,fie recurgind la aliante si colaborari cu alte forte.
-preocuparea de a-si asigura un sprijin cit mai larg indeosebi cu prrilejul alegerilor,dar si in alte imprejurari,in diverse forme.
Trasaturile si functiile partidelor politice
Partidele politice sunt considerate a fi organizatii ce urmaresc sa mobilizeze indivizii intr-o actiune colectiva dusa contra altora,pt a succeed,singure sau in coalitie,la exercitarea functiilor de guvernare
Orice partid prezinta obiectivele sale ca fiind expresia intereselor unei anumite parti a comunitatii si totodata ale intereselor generale ale societatii,iar programul sau exprima o anumita ideologie sau filosofie politica(liberala,social-democrata,conservatoare)
,,Masina politica”-factor de control care isi spune cuvintul asupra strategiilor de urmat,asupra numirilor in functii politice,asupra listelor de candidate pt alegeri,asupra utilizarii fondurilor materiale licite si,nu de putine ori,ilicite ale partidului
Masina politica este adesea stimulant si producator direct al coruptiei.
Trasaturile specifice partidului:
-caracterul constient pronuntat
-caracterul organizatoric
-caracterul de grupare sociala
-caracterul istoric
In organizarea si conducerea democratica a societatii,rolul partidelor se manifesta pin anumite functii,precum:
-constientizarea intereselor unor grupuri mai largi sau mai restrinse de cetateni si atragerea acestora in activitatea politica.
-organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura desfasurarea unei actiuni constiente,dirijate spre un anumit scop.
-formarea si pregatirea cadrelor in scopul asigurarii personalului calificat pt aparatul de stat in vederea guvernarii atunci cind partidul ajunge sa preia puterea politica.
-asigurarea guvernarii in perioada exercitarii puterii politice in stat
Sisteme partidiste
Partidismul-s–a manifestat si se manifesta sub mai multe sisteme:unipartidism,bipartidism,multipartidism.
Multipartidismul-3 grupari:
-gruparea partidelor de dreapta
-gruparea partidelor de stinga
-gruparea partidelor de centru
Ipostaze ale multipartidismului:
-asimetria multipolarizata
-simetria bipolarizata
-simetria multipolarizata
Viata si activitatea partidelor politice este insotita de unele fenomene negative,precum:demagogia,manipularea,politicianismul,interesele inguste de grup,egoismul,setea de putere,etc.
Politicianismul-comportament politic bazat pe practice imorale,pe inselatorii,pe masinatii politice.
Demagogia-actiune de flatare a sentimentelor si starilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false,prin inducerea lor in eroare,cu scopul de a obtine avantaje politice.
Diversiunea politica-distragerea atentiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vietii sociale si deturnarea acesteia spre alte probleme,mai putin spinoase.
Oportunismul-comportament schimbator,oscilant care se modeleaza in functie de circumstante.
Manipularea politica-actiune de inducere in eroare care,prin diferite procedee,contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor in asa fel incit le lasa impresia ca actioneaza conform propriilor vointe si interese,ca isi formeaza ei insisi modalitatea de a gindii si actiona.
Prin astfel de metode,unele partide dezorienteaza si insala masele,le influenteaza si le folosesc pt realizarea scopurilor lor,care nu sumt intotdeauna nobile.
DEMOCRATIA
Definirea democratiei;principiile si normele democratice
demos-popor,kratos-putere-forma de organizare politica a societatii in care conduce poporul
Democratia liberala-accentueaza drepturile si libertatile individului-dreptul la libera exprimare,libertatea religiei,dreptul de a candida,dreptul de proprietate.
Din perspective social- democrata sau democrat-socialista conceptual cheie al democratiei este egalitatea,in special putere egala in societate si guvernare.
Democratia poate fi definita ca o forma de organizare si conducere politica a societatii prin consultarea cetatenilor,tinind cont de vointa acestora de interesele si aspiratiile de progres ale tarii.
Principii:
-existenta unui cadru legislativ,o Constitutie in care sa fie prevazute drepturile si libertatile fundamentale ale omului si popoarelor,sa prevada egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor si popoarelor in a gindi si a se oeganiza in mod liber
-trebuie sa infaptuiasca separatia puterilor in stat
-puterea legislativa
-puterea executiva
-puterea judecatoreasca
-votul universal si secret,un regim politic garantat de lege
-dreptul de organizare profesionala si politica libera
-existenta unor organe de informare in masa care sa se manifeste liber.
Confruntarea diferitelor pozitii politice privind organizarea si conducerea tarii sa se faca pe baza unui dialog deschis,sincer si argumentat,fara insinuari reciproce,atacuri la persoana sau denigrari,injurii amenintari,sa permita un climat politic sanatos.
Valorificarea cu discernamint a traditiilor democratice din experienta altor popoare
Un climat de viata politica autentica
Un raport just intre drepturi si libertati,obligatii si indatoriri,libertate si responsabilitate
Organizarea si conducerea democratica a societatii trebuie sa cuprinda toate sferele vietii sociale,atit la nivel macro-social cit si micro-social
Evolutia istorica si paradoxuri ale democratiei
Democratia oglindeste o ordine politica si un mod de functionare a sistemului in care se realizeaza dreptul poporului de a se guverna pe sine insusi.
Esenta democratiei emana din principiul suveranitatii poporului,ceea ce presupune ca guvernarea poate fi legitima doar prin vointa celor guvernati.
Istoria democratiei,etape:
-faza democratiei antice-statul- cetate(democratia ateniana,spartana,corintiana)
-faza democratiei moderne
-faza democratiei viitorului
Robert Dahl-poliarhia
Democratia constituie un sistem de institutii si relatii care situeaza cetatenii in pozitia de a decide direct(democratia directa),fie in aceea de a delega puterea de a decide unor reprezentanti alesi (democratia reptrezentativa)
Exercitarea puterii in democratie
Buna functionare a unui sistem democratic necesita structuri si forme adecvate de guvernare; participarea cit mai multor cetateni la alegeri;partidele politice cu simtul raspunderii; un electorat bine informat; oficialitati competente; forte politice capabile a depasii pasiunile partizane,care resping compromisurile si blocheaza functionarea sistemului pluralist,ducind la instabilitate.
Aristotel-monarhie,aristocratie si democratie
Montesquieu-guvernarea republicana(puterea apartine poporului),monarhica(un singur om dar in temeiul unor legi) si despotica (un singur om,fara legi,fara reguli)
Guvernari republicane-parlamentara,prezidentiala si semiprezidentiala.
Parlamentarismul este oglinda anumitor practice democratice,iar bicameralismul si unicameralismul constituie si expresia luptei pt echilibrarea puterilor,a preocuparii de a se evita abuzul de putere.
ACTIUNEA POLITICA
Formele si agentii actiunii politice
Actiunea politica poate fi privita din mai multe perspective
-ca activitate de organizare si conducere desfasurata de institutiile politice-stat,partidele de guvernamint
-ca activitate a partidelor aflate in opozitie,a grupurilor de interes si de presiune
-ca activitate politica a individului,a cetateanului.
Dintre formele actiunii politice amintim:
-participarea la campaniile electorale
-votul
-adeziunea la orice organizatie politica
-actiuni diverse in favoarea partidelor politice
-apartenenta la un partid si activitatea in cadrul sau
-contactarea oamenilor politici
-demonstratii,manifestatii,mitinguri,exprimari publice ale opiniei
-apeluri,campanii de masa,petitionarea,tulburari,assassinate politice.
Cultura politica este un factor important in structurarea intereselor.
Activitati politice,, usoare” ca votul si,, dificile” ca participarea la campanile electorale.Cu cit intensitatea angajamentului,a solicitarilor pe care le presupune o actiune politica este mai mare,cu atit la aceasta participa mai putine persoane
Prin corelarea angajarii si actiunii politice s-au putut distinge 4 situatii in cadrul populatiei:
-apatie politica-lipsa totala de interes
-detasarea politica-un oarecare interes
-actiunea politica expresiva-nu prea mult interes
-actiunea politica instrumentala-foarte mult interes
Dupa scopurile si mijloacele utilizate-mai multe tipuri de actiuni politice:
-actiunea politica revolutionara
-actiunea politica reformista
-actiunea politica conservatoire
-actiunea politica reactionara
Actiunea grupurilor sociale a fost denumita drept miscare sociala(o actiune colectiva difuza,putin organizata,constituita pe baza de simpatie fata de o cauza,menita sa promoveze o schimbare sau sa se opuna acesteia pe plan local,national sau international.)
Personalitatea politica si clasa politica
Liderul politic-cel mai important agent politic individual.-persoana caracterizata prin capacitati si realizari deosebite si care,prin prezenta si activitatea sa influenteaza,conduce,reprezinta,exprima interesele unui grup,formuleaza scopurile si elaboreaza strategiile si tacticile actiunii politice ale acestuia.
Liderul charismatic-simbolizeaza sperantele grupului,trezeste entuziasmul,raspunde asteptarilor masei si nevoilor ei psihologice,dar corespunde si necesitatilor obiective ale momentului.-apar in genere in perioade de crize.
Explicarea si definirea clasei politice s-a realizat din mai multe perspective:
-marxista-leaga aparitia clasei politice de confruntarea dintre clasele sociale proprii structurii sociale capitaliste
-optica elitista-explica aparitia elitei politice din necesitatea ca un grup restrins de indivizi,superior dotati,cu calitati exceptionale si aptitudini deosebite sa conduca societatea.
-perspectiva institutionala-leaga aparitia clasei politice de nasterea parlamentelor si extinderea graduala a sufragiului universal,de instaurarea regimurilor democratice moderne.
-pozitia liberal –pluralista-respinge existenta unei clase conducatoare unite si sustine pluralitatea elitelor conducatoare care actioneaza doar conjunctural unite,dar de regula se infrunta concurential.
Clasa politica-ansamblul agentilor politici individuali,lideri si oameni din aparatul politic,din legislativ si administratia centrala si locala,care sunt sau care aspira sa ajunga la putere,care iau decizii sau care influenteaza deciziile,articulind astfel exercitarea efectiva a puterii in stat.Clasa politica nu se identifica cu clasa conducatoare ci o include.
Clasa conducatoare este o minoritate care exercita efectiv puterea de fapt.-este nucleul dur al clasei politice.
-clasa politica se refera la conceptual de indivizibilitate a suveranitatii puterii
-clasa conducatoare la conceptul de distribuire a puterii in societate
-elitele politice- la conceptul de selectie sociala a personalului politic pe baza unor capacitati naturale rare sau deosebite.
Tendinta majora este aceea de profesionalizare a membrilor clasei politice: omul politic trebuie sa fie expert in comunicare,in mass-media si marketing politic sis a stapineasca arta discursului.
Libertatea si responsabilitatea politica
Libertatea politica-valoarea esentiala a democratiei si un drept fundamental al omului-presupune posibilitatea individului de a participa la viata politica,atit in planul actiunii,cit si al activitatii spirituale.
Libertatea de actiune in domeniul politic consta in dreptul individului de a participa intr-un mod activ,la viata politica,de a se exprima in acte politice.
Libertatea de gindire-dreptul de a avea o parere despre viata politica si de a o prezenta si altora.
Libertatea de exprimare-dreptul de a cerceta si judeca personal anumite idei politice a caror acceptare ii este impusa individului de societate.
Libertatea de expresie-dreptul de libera comunicare,de publicare a opiniilor publice.
Responsabilitatea politica presupune corelarea libertatii individului cu libertatea celorlalti.Intr-un regim democratic,in functie de atitudinea indivizilor fata de norme,se manifesta in actiunile politice ale acestora atit responsabilitatea,cit si raspunderea.
CONTENCIOS ADMINISTRATIV
NOŢIUNEA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Termenul de „contencios,, provine din latină, de la verbul „contendre”, care înseamnă luptă, confruntare.
În doctrină, termenul de „contencios” a fost utilizat în principal pentru a face distincţia dintre căile de atac împotriva actelor administrative şi recursurile administrative. Un recurs dobândea caracterul de „contencios” atunci când instituţiile care soluţionau litigiile dintre adminiatraţie şi cetăţeni aveau competenţa de a anula acte ilegale.Astfel, în dreptul administrativ termenul de contencios a început să fie utilizat pentru a delimita căile de atac jurisdicţionale împotriva operaţiunilor şi actelor administrative de recursurile administrative obişnuite. Un recurs (cale de atac) căpăta caracter jurisdicţional ori de câte ori autoritatea care-l soluţiona avea calitatea de judecător. În felul acesta s-a ajuns, atât în doctrină cât şi în legislaţie, să se utilizeze în mod curent termenii: contencios administrativ; acţiuni de contencios administrativ; instanţă de contencios administrativ; legea contenciosului administrativ; hotărâri de contencios administrativ.
Noţiunea de contencios administrativ are două sensuri principale:
În aceste sens, Constituţia României prevede, în articolul 52, alin.1 că „persoana vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea la termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”
În prezent, în România, activitatea de contencios administrativ este realizată în temeiul dispoziţiilor legii 554 din 2004 si al articolelor 2, 3 şi 4 din Codul de Procedură Civilă, soluţionarea litigiilor dintre componentele sistemului de administraţie şi orice altă persoană fizică sau juridică fiind dată în competenţă secţiilor de contencios administrativ de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Curţile de Apel, Tribunalurile Judeţene şi al Municipiului Bucureşti.
Astfel, activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ constă în soluţionarea unui conflict juridic, în care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice, un funcţionar al acesteia sau un serviciu public administrativ. Organele ce înfăptuiesc această activitate special creată nu sunt distincte, ci fac parte din sistemul organelor judecătoreşti.Obiectul acţiunii în contencios administrativ poate fi:
Putem concluziona că „prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către instanţele competente, potrivit legii, a conflictelor în care cel puţin una din părţi este organ al administraţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public administrativ, conflicte născute din acte administrative ilegale, ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege”.[1]
Suntem în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie in cazurile în care instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorităţii publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Conţinutul contenciosului administrativ de plină jurisdicţie se desprinde din dispoziţiile articolului 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2004, potrivit cărora instanţa,soluţionând acţiune, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
PRINCIPALELE SISTEME DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a noţiunii respective, au variat de la o ţară la alta, în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, de la un autor la altul. Aceste orientări diferite ale doctrinei sunt determinate, în principal, de interdependenţele care au fost fundamentate între sensul material şi sensul formal/organic al contenciosului administrativ.[2]
Doctrina franceză definea contenciosul administrativ prin raportare la organele competente a soluţiona litigiile dintre „administraţie” şi „administraţii” (în sensul organic); cum s-au înfiinţat, încă din perioada revoluţiei, tribunale administrative, în sistemul Consiliului de Stat, s-a ajuns la coincidenţa între sensul organic (formal) şi cel material. Sensul material al noţiunii de contencios administrativ este axat fie pe subiectele între care are loc litigiul, fie pe regulile juridice invocate în cauză şi aplicate în soluţionarea acesteia.Din punct de vedere formal se cunosc trei mari sisteme de contencios administrativ:
Sistemul francez se bazează pe două principii fundamentale:
. Instanţele de contencios administrativ.
Tribunalele – Secţiile de contencios administrativ şi fiscal.
Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor judetene şi ale municipiului Bucureşti judecă, în prima instanţă „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde lei” [art.l0 (l) teza 1 din Legea nr. 554/2004].Din acest enunţ rezultă competenţa materială a acestei instanţe de
contencios, care este dată de două elemente definitorii:
a. în primul rând, de calitatea pârâtului în litigiul de contencios autorităţi
publice cf.art.2(l), lit. b din Legea nr. 554/2004];
b. în al doilea rând, de valoarea actelor supuse controlului instanţei de contencios administrativ (sub 5 miliarde lei).
Curţile de apel – Secţiile de contencios administrativ şi fiscal.
Curţile de apel – secţiile de contencios administrativ şi fiscal – judecă în primă instanţă „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi pe cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mult de 5 miliarde de lei (art.10, teza a II- a) din nr. 554/2004).
Din acest enunţ rezultă expres competenţa materială aacestor instanţe de contencios administrativ care, ca şi în cazul anterior prezentat,este dată de:
a. calitatea pârâtului (autoritate publică centrală);
b. valoarea litigiului mai mare de 5 miliarde de lei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrative şi fiscal.
Această denumire a instanţei noastre supreme a fost introdusă de modificareaConstituţiei din 1991, făcută în 2003 prin referendumul din octombrie. Până atunci denumirea acesteia era Curtea Supremă de Justiţie Susţinerea acestei instanţe ca instanţă de contencios administrativ este făcută atât de Codul de procedură civilă cât şi de Legea nr. 554/2004, art. 2(l), lit.f şi art. 10 (2).
Fizionomia juridică a instanţelor de contencios administrativ este diferită, în
funcţie de nivelul şi competenţele acestora. tribunalele judeţene şi cel al municipiului Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal -, sunt numai instanţe de fond în litigii de contencios. Curţile de apel – secţiile de contencios administrativ şi fiscal – sunt atât instanţe de fond, cât şi instanţe de recurs în situaţiile stipulate de art. 10 (2)din Legea nr.554/2004. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este numai instanţă derecurs. Aceasta judecă, în cadrul secţiilor de contencios administrativ şi fiscal,recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şifiscal ale curţilor de apel (art.10 (2) din Legea nr. 554/2004).
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
| I. Recunoaşterea statelor | 2 |
| 1. Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional | 2 |
| 2. Tipuri şi forme ale recunoaşterii statelor | 4 |
| – actul recunoaşterii unui stat | 5 |
| II. Cazul KOSOVO | 6 |
| – Istorie | 7 |
| – Recunoaştere electorală | 8 |
| – Precedent periculos | 9 |
| – Stat suveran | 10 |
| – Presiuni la adresa României | 10 |
| Bibliografie | 11 |
I. RECUNOAȘTEREA STATELOR
Întrucât normele dreptului internaţional presupun existenţa unui asamblu de drepturi şi obligaţii reciproce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune în valoare drepturile şi obligaţiile respective.Dacă existenţa unui stat este o realitate, de îndată ce ia naştere şi dispune de mijloacele de a se menţine ca atare, participarea sa la viaţa internaţională depinde de reacţia celorlalte state faţă de apariţia sa.
Recunoaşterea unui stat consta în actul prin care un stat sdmite ca o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică în ordinea internaţională.
Putem defini recunoaşterea unui stat nou ca actul unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică şi în consecinţă admit că acesta este subiect de drept internaţional, deci are capacitatea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii internaţionale.Astfel, recunoaşterea este un act juridic opozabil statului care îl efectuează şi crează drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi cel recunoascut.
recunoaşterea statelor în dreptul internaţional.
a) Recunoaşterea este un act unilateral, care decurge din suveranitatea de
stat ;este o decizie care depinde în mod exclusiv de statul care-şi propune să o adopte.Este un act facultativ , în sensul că fiecare stat decide în ceea ce îl priveşte dacă şi în ce moment face recunoaşterea.Nu există obligaţia de a recunoaşte noile state ;recunoaşterea ramâne un act liber, cu caracter politic.
Recunoaşterea poate emana numai de la state sau grupuri de state.Teoriile care au preconizat crearea unui organ central, care să efectueze recunoaşterea pentru toate statele, nu au fost acceptate, fiind contrare practicii internaţionale.Practica internaţională constantă demonstrează că acordarea sau refuzul recunoaşterii reprezintă un act politic discreţionar al statelor, dar şi că statele recunosc un nou stat, de regulă, dacă acesta reuneşte elementele constitutive necesare.Deci, chiar dacă este facultativă, recunoaşterea nu trebuie să fie arbitrară.
b) Unii autori au susţinut că recunoaşterea ar fi un element constitutiv al statului ; noul stat nu ar exista atâta timp cât nu a fost recunoascut şi nu ar deveni subiect de drept internaţional decât prin recunoaştere. Aceasta este concepţia ,,constitutivă ‘’ asupra recunoaşterii, căreia i sa opus concepţia ,,declarativă ‘’, potrivit căreia recunoaşterea este actul de constatare a existenţei unui nou stat ; acesta există prin însăşi reunirea elemtelor constitutive obiective, indiferent de cunoaşterea sa.
Recunoaşterea nu conferă calitatea de subiect de drept internaţional noului stat, iar refuzul cunoaşterii nu afectează existenţa statului.
Practica internaţională confirmă în mod decisiv concepţia declarativă a recunoaşterii.
În practică, statele nu consideră nerecunoaşterea ca dovadă că noul stat nu ar îndeplini condiţiile cerute pentru a fi subiect al dreptului internaţional; dimpotrivă, ele insistă ca noul stat să respecte normele dreptului internaţional, chiar înainte de a fi recunoascut.
Recunoaşterea are deci un character declarative; drepturile noului stat în calitate de subiect de drept internaţional nu sunt create prin recunoaştere, ci decurg din reunirea elemtelor constitutive, deci din suveranitatea sa.
Teoria constitutivă ridică, de altfel, o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoaşteri pentru ca un stat să fie considerat acceptat ca subiect al dreptului internaţional.Un stat nu poate fi subiect de drept numai în raport cu statele care l-au recunoascut, şi lipsit de această calitate faţă de alte state;căci statul nu poate avea decât o personalitate unică.
c) Recunoaşterea are ca prim efect stabilirea unor relaţii normale între state.
Ea este condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul stat, deşi acest lucru nu este automat ; în schimb, nu pot exista relaţii diplomatice fără recunoaşterea noului stat.În fapt, stabilirea de relaţii diplomatice este o formă de recunoaştere tacită a noului stat.
Ca urmare a recunoaşterii noului stat, actele sale legislative, administrative şi judiciare sunt recunoascute ca atare, inclusiv efectul lor extrateritorial , atunci când pot produce un asemenea efect. De asemenea, statul recunoascut are dreptul de a intenta acţiuni şi a deţine bunuri, ca subiect al dreptului internaţional, în statele care-l recunoasc.
Recunoaşterea contribuie la dezvoltarea colaborării internaţionale , a unor relatii prieteneşti între state, la menţinerea păcii, deschizând pentru noile state calea participării lor la viaţa internaţională, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional.
d) S-a pus problema dacă există obligaţia de a nu recunoaşte situaţii contrare normelor dreptului internaţional, mai concret de a nu recunoaşte ca state formaţiuni politice create fie prin folosirea forţei, fie prin încălcarea altor principii şi norme ale dreptului internaţional.
Astfel , în cazul proclamării independenţei unor teritorii cu încălcarea dreptului popoarelor la autodeterminare, asemenea entităţii politice nu au fost recunoascute ca state.
Nu au fost recunoascute ca state nici formaţiunile care au pretins acest statut, în urma unor tentative de secesiune.Astefel, Katanga nu a fost recunoascută de nici un stat,Biafra a fost recunoascută numai de 5 state, iar aşa numita Republică a Ciprului de Nord a fost recunoascută numai de Turcia.Statul numit Mandciukuo, creat în urma agresiunii Japoniei contra Chinei, a fost recunoscut de puţine state.
În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres obligaţia de a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate.Astfel, potrivit unei norme care face parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi recunoascută ca legală. În general, putem susţine că există obligaţia de a nu recunoaşte acte sau fapte contrare normelor dreptului internaţional, de a nu le recunoaşte alte efecte juridice decât răspunderea internaţională a statelor care au comis actele ilicite respective.În această categorie intră şi formaţiuni care pretind recunoaşterea ca state, dar au fost create prin acte ale altor state, de recurgere la forţă sau la ameninţarea cu forţa, ori prin încălcarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
2. Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale recunoaşterii statelor.
Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. Ea este irevocabilă , efectele ei stingându-se numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a statului recunoscut.Ea are ca efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în diferite domenii, în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele.
Recunoaşterea de facto, la care se recurge în mod excepţional, are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi oricând revocată.Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi înca suficient de stabil şi, ca formă de manifestare, stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este o fază premergătoare recunoaşterii de jure.
Între recunoaşterea de june şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de esenţă , ambele fiind manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice asemănătoare, prima complete , a doua parţiale.
Recunoaşterea este în mod normal expresă şi are loc printr-un act special al organului de stat competent- declaraţie sau notificare formală adresată noului stat, în care se exprimă, în mod limpede, intenţia de a-l recunoaşte.
În practică există însa şi cazuri de recunoaştere tacită, care decurge din acte ce indică fără îndoială intenţia statului ce le efectuează de a recunoaşte noul stat.Se consideră că stabilirea de relaţii diplomatice sau acordarea unui execuator consular reprezintă forme de ecunoaştere tacită.De asemenea, semnarea unui tratat bilateral politic sau care reglementează probleme de ordin general, chiar înainte de ratificarea tratatului, este un act de recunoaştere tacită.În ceea ce priveşte alte tratate , cu obiect limitat, tehnic sau cu caracter temporar , este necesară examinarea conţinutului acestora şi a împrejurărilor încheieirii lor, pentru a vedea dacă există intenţia recunoaşterii noului stat.Participarea la tratate multilaterale a unui nou stat, alături de alte state, nu înseamnă în mod necesar recunoaşterea implicită a acestuia, de exemplu de către state care declară în mod expres că semnarea tratatului alături de acest stat nu înseamnă recunoaşterea lui sau care, sub alte forme, afirmă intenţia lor clară de nerecunoaştere.
De asemenea, participarea la organizaţii sau la conferinţe internaţionale nu echivalează cu recunoaşterea tacită a noilor state de celelalte state membre, dacă nu intervin şi alte acte de recunoaştere.În ceea ce priveşte admiterea unui stat nou ca membru al ONU sau al altor organizaţii interguvernamentale, acesta nu presupune în mod necesar nici recunoaşterea indivuduală a noului stat de toate statele membre, nici obligaţia acestora de a-l recunoaşte.Totuşi, dacă un stat a votat în favoarea admiterii noului stat, există o prezumţiede recunoaştere implicită a noului stat, care trebuie desigur coroborată cu acte ce ar exprima intenţia de recunoaştere.Desigur, acceptarea unui sta ca membru al unei organizaţii interguvernamentale înseamnă acceptarea faţă de statul respectiv a statului juridic decurgând din caliatatea de membru şi din activitatea organizaţiei, iar acceptarea ca parte la un tratat multilateral înseamnă acceptarea regimului juridic prevăzut de tratat în raporturile cu statul respecriv, afară de cazul în care un stat declară expres că exclude asemenea efecte ale tratatului faţă de noul stat.
Actul recunoaşterii unui stat
Acesta atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări, dintre care cele mai importante sunt următoarele :
II. CAZUL KOSOVO
In ceea ce priveşte istoria Kosovo aceasta este mult mai puţin cunoscută ; nu putem vorbii , desigur , de o istorie kosovara decat de la recunoaşterea internaţională a statelor moderne-Iugoslavia si Albania – asa cum se procedează în dreptul internaţional pentru orice revendicare teritorială.
Sursele care ne oferă informaţii despre această perioadă sunt numeroase , însă trebuie sa ţinem bine minte şi să nu ne lăsăm influenţaţi , duşi de val , pentru că majoritatea sunt presărate cu subiectivism , lucru evident din stilul scrierilor ,din “epitetele” folosite la adresa diferiţilor capi de tară sau popoare.
Istoria Kosovo este însă puţin cunoscută. Nu putem vorbi , desigur , de o istorie kosovară decât de la recunoaşterea internaţionala a statelor moderne – Iugoslavia si Albania – aşa cum se procedează în dreptul internaţional pentru orice revendicare teritorială .
Kosovo: recunoaşterea oficială a Iugoslaviei şi a Albaniei
În primul război balcanic (1912) , Albania a fost atacată de Muntenegru , Serbia , Bulgaria si Grecia. Albania era pe atunci aliata Imperiului Otoman. La „Conferinta Ambasadorilor” de la Londra (1913) – prezidată de Sir Edward Grey , ministrul britanic de Externe – Serbia a căpătat suveranitate asupra Kosovo , suveranitate pe care şi-a menţinut-o până în ziua de azi. Anterior , Kosovo a aparţinut puternicei dinastii sârbe , Nemanjic, timp de 200 de ani – provinicia fiind , de altfel , cunoscută şi sub numele de „Vechea Serbie” , leagăn al culturii sârbe şi important centru ortodox. În 1398 , în bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) , Serbia şi aliaţii săi au fost învinşi de Imperiul Otoman , şi Kosovo a devenit spaţiu otoman. În aceste condiţii , albanezii (în mare parte musulmani) au început – mai ales din secolul XV – să penetreze provincia , cu îngăduinţă Înaltei Porţi , care le-a recunoscut „suveranitatea” asupra provinciei în 1489.
ISTORIE
De la Tito la Thaci
•1946 – Provincia este integrată în Federaţia Iugoslavă a comunistului Josip Broz Tito;
•1989 – Slobodan Miloşevici revizuieşte Constituţia sârbă, reducând considerabil autonomia Kosovo;
•1997 – Intră în scenă Armata pentru Eliberare a Kosovo (UCK), care declanşează un război de gherilă împotriva forţelor sârbe;
•1998 – Forţele lui Miloşevici reprimă UCK şi pe adepţii acesteia. Mii de etnici albanezi din Kosovo sunt ucişi;
•Iunie 1999 – Belgradul, constrâns de atacurile NATO, îşi retrage forţele din Kosovo, ajuns apoi sub protecţia ONU (MINUK) şi a Alianţei Nord-Atlantice;
•2005 – Emisarul ONU Martti Ahtisaari începe o misiune pentru stabilirea un statut definitiv al Kosovo ;;
•2006 – Încep negocierile între sârbi şi albanezi, însă tratativele eşuează în anul următor ;
•17 februarie 2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă unilateral independenţa Kosovo, recunoscută în prezent de 69 de ţări.
În data de 22.07.2010, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a anunţat decizia sa consultativă privind legalitatea autoproclamării independenţei provinciei Kosovo. De la bun început a fost clar că în acest caz se vor ciocni dreptul internaţional şi ceea ce se numeşte de obicei oportunitatea politică. Opinia Curţii a fost solicitată de Serbia în 2008. Cazul Kosovo are un caracter fără precedent, Niciodată în decursul istoriei sale Curtea Internaţională de Justiţie a ONU nu a examinat problema legată de un teritoriu care a declarat că intenţionează să iasă din componenţa unui stat-membru ONU fără acordul acestuia. De aici reiese starea de tensiune în jurul verdictului.
Audierile din decembrie 2009 de la Haga au confirmat acest lucru. Cei ce s-au împotrivit proclamării independenţei Kosovo, în frunte cu Serbia şi Rusia, au subliniat încălcarea gravă a normelor dreptului internaţional, inclusiv a principiului inviolabilităţii graniţelor. Oponenţii lor, în persoana autorităţilor albaneze din Kosovo, SUA şi principalele ţări membre ale Uniunii Europene, care au recunoscut deja independenţa kosovară, au vorbit despre ea ca despre un fapt definitiv. Iar Franţa chiar s-a îndoit de dreptul Tribunalului Internaţional al ONU de a examina problema respectivă, care are, potrivit Parisului, un caracter exclusiv politic. Deşi trebuie să menţionăm că spre deosebire de deciziile Tribunalului Internaţional al ONU, avizele sale consultative nu sunt coercitive. Însă nu este totul atât de simplu. Această decizie va fi înaintată spre examinare şi Adunării Generale a ONU în septembrie anul curent. În acest sens, vicepremierul sârb, Bojidar Djelici, a avertizat deja că ţara sa va prezenta membrilor ONU un proiect de rezoluţie „în care se va reflecta dorinţa de compromis în toate problemele, inclusiv în ce priveşte statutul Kosovo”, adică va conţine condiţia unor noi tratative între Belgrad şi Priştina. În plus, concluziile şi argumentarea deciziei de astăzi a Curţii de Justiţie ies din cadrul Kosovo şi al întregii regiuni balcanice. Ele vor atent studiate şi interpretate în funcţie de alte conflicte asemănătoare, inclusiv din Caucaz şi alte teritorii ale spaţiului postsovietic. Asta înseamnă că decizia de astăzi nu reprezintă încheierea „cazului Kosovo”, ci un prolog pentru alte lupte geopolitice.
Recunoastere electorală
Republica Kosovo intra în campania electorală într-un moment în care urma să înceapă un dialog cu Serbia pentru a rezolva diferite probleme practice cu care se confruntă populaţia kosovară, albaneză sau sârbă, sub auspiciile UE. Acest dialog va fi primul între Belgrad şi Priştina de la proclamarea independenţei Kosovo.Conform surselor oficiale citate, una din problemele principale ale campaniei electorale este lipsa unei recunoasteri internationale solide a independentei regiunii separatiste, majoritar albaneze, inclusiv lipsa oricarui progres in procesul de aderare a Republicii Kosovo la ONU.
Reamintim ca anterior, şeful diplomaţiei kosovare, Skender Hyseni, citat de agentia de presa KARADENIZ PPRESS, a declarat ca zeci de state, inclusiv membri ai Uniunii Europene (UE), se pregătesc să recunoască independenţa Republicii Kosovo, în urma avizului Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), care a apreciat că declaraţia de independenţă a Priştinei este conformă cu dreptul internaţional. „În ceea ce priveşte noile (n.r.-state care intenţionează să recunoască independenţa Kosovo), miniştrii de Externe şi alţi diplomaţi de rang înalt din mai multe ţări mi-au sugerat acest lucru, imediat după decizia CIJ”, a subliniat inaltul oficial de la Pristina. „Aşteptarea avizului CIJ a amânat, cu siguranţă, numeroase recunoaşteri”, a adaugat Hyseni. El a mai apreciat că unele dintre cele cinci ţări membre UE care nu au recunoscut independenţa Kosovo – Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru – ar putea să îşi schimbe opinia, dând asigurări că “vor exista ţări la care nimeni nu se aşteaptă, care vor recunoaşte (Kosovo)”.
Reamintim că într-un aviz consultativ, publicat în data de 22 iulie 2010, CIJ, principalul organism judiciar al ONU, a conchis că declaraţia de independenţă a Kosovo nu a încălcat dreptul internaţional. Un număr de 70 de ţări, între care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE, au recunoscut până în prezent independenţa acestei foste provincii sârbe cu două milioane de locuitori, dintre care 90% sunt etnici albanezi.
Mai multe ţări, printre care Federatia Rusa şi China, susţin pozitia oficiala a Belgradului, care se opune acestei independenţe. Conform analistilor politici, statele care se opun independentei Kosovo se tem ca acest precedent să nu alimenteze sau să nu valideze miscarile separatiste pe propriile lor teritorii.
La doi ani de la declararea independenţei, Kosovo are propriul drapel, propriul imn şi chiar propriile servicii de informaţii, dar dacă cineva vrea să dea un telefon în fosta provincie sârbă trebuie sa formeze prefixul de Serbia.
Sarbii şi albanezii din Kosovo au avut vieţi separate din 1999, când NATO a bombardat Serbia pentru a o constrânge să-şi retragă forţele din provincie. Sârbii care trăiesc în Kosovo niciodată nu au recunoscut autorităţile din Pristina. În ultimii ani, cele mai violente încleştări s-au îinregistrat la Kosovska Mitrovita, oraşul unde sârbii şi albanezii sunt separaţi de râul Ibar şi unde, rar, ei se încumetă să meargă în partea cealaltă a orasului.
Precedent periculos
Pe de altă parte, însa, există temeri legate de un posibil precedent,în cazul în care Kosovo va deveni independentă.
„Testul Kosovo de la Curtea Internaţională are un impact oarecum direct asupra României pentru că, deşi avizul Curţii este consultativ, el va avea un follow-up practic. În ce priveşte România, se poate invoca un principiu al analogiei pentru cei care vor să proclame, de pildă, autonomia aşa-zisului Ţinut al Secuilor”, a declarat, pentru Ziare.com, analistul de politică externa Corneliu Vlad.
Opinia sa este contrazisă însa de cea a lui Cristian Ghinea: „Nu există ceva comparabil între Kosovo şi Transilvania. Precedentul din Kosovo nu este ca cine cere independenţă o primeşte automat, ci faptul că nu e frumos să intri cu tancuri şi să omori civili, aşa cum a facut Milosevici acolo. Situaţiile nu sunt nici pe departe comparabile şi se crede că această suspiciune exagerată a autorităţilor române, nu este binevenita”.
Stat suveran
Imediat după anunţarea deciziei, ministrul kosovar de externe, Skender Hyseni, a declarat că aşteaptă revenirea Serbiei la masa negocierilor. “Dar aceste discuţii pot avea loc doar între două state suverane”, a subliniat şeful diplomaţiei de la Priştina.
Omologul său sârb, Vuk Jeremici, a reiterat poziţia Serbiei, avertizând că Belgradul nu va recunoaşte “niciodată şi în nicio împrejurare independenţa Kosovo”.
Ministrul a subliniat că Serbia va continua lupta diplomatică pentru fosta provincie, recunoscând însă că aceasta se va desfăşura în condiţii mai dificile. Conştient că decizia riscă să aprindă spiritele atât în Serbia, cât şi în nordul Kosovo, Jeremici a făcut apel la populaţia sârbă să nu răspundă provocărilor.
Presiuni la adresa României
O primă consecinţă a deciziei ar fi, potrivit agenţiei Reuters, exercitarea de presiuni suplimentare asupra statelor comunitare care au refuzat până în prezent să recunoască independenţa fostei provincii sârbe – Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania.
Deşi puţin probabil, Serbia ar putea respinge avizul dat de instanţa de la Haga şi, în consecinţă, adopta măsuri împotriva fostei provincii, precum închiderea punctelor de frontieră, sistarea alimentării cu energie electrică sau impunerea unui embargo comercial.Belgradul ar mai putea face un ultim efort de a readuce cazul în atenţia ONU graţie sprijinului ferm pe care îl primeşte de la Rusia, membru permanent al Consiliului de Securitate.Pe de altă parte, acceptarea de către Belgrad a avizului CIJ i-ar înlesni efortul de aderare la spaţiul comunitar, urmând să negocieze separat statutul celor 120.000 de sârbi din nordul Kosovo.
BIBLIOGRAFIE
I. Cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate
1. Dr.Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, ediţia 2006 ;
2. Marian Mihăilă, Elemnte de drept internaţional public şi privat, Editura ALL BECK, Bucureşti, ediţia 2001 ;
3. Curs Universitar
II. Surse internet
1. http://www.romanian.ruvr.ru -Cazul Kosovo- un prolog pentru alte lupte geopolitice , vocea Rusiei…22.07.2010.
2. http://www.karadeniz-press.ro –România , miza electorală in Kosovo ……..21.10.2010.
3. http://www.jurnaluldevrancea.ro – Recunoaşterea independenţei Kosovo ar putea da undă verde autonomiei Ţinutului Secuiesc….23.07.2010.
4. http://www.evenimentulzilei.ro –22 July 2010 | Subiectul: Politica, Revista presei, Stiri Externe
tuttonblog 