tuttonblog

Totul pentru tine by FLORENTINA!!!

cazul KOSOVO.- referat ( recunoasterea statelor)

                       CUPRINS

 

I. Recunoaşterea statelor 2
     1. Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional 2
     2. Tipuri  şi forme ale recunoaşterii statelor 4
               – actul recunoaşterii unui stat 5
II. Cazul KOSOVO 6
              – Istorie 7
              –  Recunoaştere electorală 8
              –  Precedent periculos 9
              –  Stat suveran 10
              – Presiuni la adresa României 10
Bibliografie 11

 

I.  RECUNOAȘTEREA   STATELOR

 

Întrucât  normele dreptului internaţional presupun existenţa unui asamblu de drepturi şi obligaţii reciproce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune în valoare drepturile şi obligaţiile respective.Dacă existenţa unui stat este o realitate, de îndată ce ia naştere şi dispune de mijloacele de a se menţine ca atare, participarea sa la viaţa internaţională depinde de reacţia celorlalte state faţă de apariţia sa.

Recunoaşterea unui stat consta în actul prin care un  stat sdmite ca o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică în ordinea internaţională.

Putem defini recunoaşterea unui stat nou ca actul unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică şi în consecinţă admit că acesta este subiect de drept internaţional, deci are capacitatea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii internaţionale.Astfel, recunoaşterea este un act juridic opozabil statului care îl efectuează şi crează drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi cel recunoascut.

  1. 1.     Practica  internaţională permite deprinderea unor concluzii cu privire la

recunoaşterea statelor în dreptul internaţional.

a)    Recunoaşterea  este un act unilateral, care decurge din suveranitatea de

stat ;este o decizie care depinde în mod exclusiv de statul care-şi propune să o adopte.Este un act facultativ , în sensul că fiecare stat decide în ceea ce îl priveşte dacă şi în ce moment face recunoaşterea.Nu există obligaţia de a recunoaşte noile state ;recunoaşterea ramâne un act liber, cu caracter politic.

Recunoaşterea poate emana  numai de la state sau grupuri de state.Teoriile care au preconizat crearea unui organ central, care să efectueze recunoaşterea  pentru  toate statele, nu au fost acceptate, fiind contrare practicii internaţionale.Practica  internaţională  constantă demonstrează că acordarea sau refuzul recunoaşterii reprezintă un act  politic discreţionar al statelor, dar şi că statele recunosc un  nou stat, de regulă, dacă acesta reuneşte elementele constitutive  necesare.Deci, chiar dacă este facultativă, recunoaşterea nu trebuie să fie arbitrară.

b) Unii autori au susţinut că recunoaşterea ar fi un element constitutiv al statului ; noul stat nu ar exista atâta timp cât nu a fost recunoascut şi nu ar deveni subiect de drept internaţional decât prin recunoaştere. Aceasta este concepţia  ,,constitutivă ‘’ asupra recunoaşterii, căreia i sa opus concepţia  ,,declarativă ‘’, potrivit căreia recunoaşterea este actul de constatare a existenţei unui nou stat ; acesta există prin însăşi reunirea elemtelor constitutive obiective, indiferent de cunoaşterea sa.

Recunoaşterea nu conferă calitatea de subiect de drept internaţional noului stat, iar refuzul cunoaşterii nu afectează existenţa statului.

Practica internaţională confirmă în mod decisiv concepţia declarativă a recunoaşterii.

În practică, statele nu consideră nerecunoaşterea ca dovadă că noul stat nu ar îndeplini  condiţiile cerute pentru a fi subiect al dreptului internaţional; dimpotrivă, ele insistă ca noul stat să respecte normele dreptului internaţional, chiar înainte de a fi recunoascut.

Recunoaşterea are deci un character declarative; drepturile noului stat în calitate de subiect de drept internaţional nu sunt create prin recunoaştere, ci decurg din reunirea elemtelor constitutive, deci din suveranitatea sa.

Teoria constitutivă ridică, de altfel, o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoaşteri pentru ca un stat să fie considerat acceptat ca subiect al dreptului internaţional.Un stat nu poate fi subiect de drept numai în raport cu statele care l-au recunoascut, şi lipsit de această calitate faţă de alte state;căci statul nu poate avea decât o personalitate unică.

c) Recunoaşterea are ca prim efect stabilirea unor relaţii normale între state.

Ea este condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul stat, deşi acest lucru nu este automat ; în schimb, nu pot exista relaţii diplomatice fără recunoaşterea noului stat.În fapt, stabilirea de relaţii diplomatice este o formă de recunoaştere tacită a noului stat.

Ca urmare a recunoaşterii noului stat, actele sale legislative, administrative şi judiciare sunt recunoascute ca atare, inclusiv efectul lor extrateritorial , atunci când pot produce un asemenea efect. De asemenea, statul recunoascut  are dreptul de a intenta  acţiuni şi a deţine bunuri, ca subiect al dreptului internaţional, în statele care-l recunoasc.

Recunoaşterea contribuie la dezvoltarea colaborării internaţionale , a unor relatii prieteneşti  între state, la menţinerea păcii, deschizând pentru noile state calea participării lor la viaţa internaţională, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional.

d) S-a pus problema dacă există obligaţia de a  nu recunoaşte situaţii contrare normelor dreptului internaţional, mai concret de a  nu  recunoaşte ca state formaţiuni politice create fie prin folosirea forţei, fie prin încălcarea altor principii şi norme  ale dreptului internaţional.

Astfel , în cazul proclamării independenţei unor teritorii  cu încălcarea dreptului popoarelor la autodeterminare, asemenea entităţii politice nu au fost recunoascute ca state.

Nu au fost recunoascute ca state nici formaţiunile care au pretins acest statut, în urma unor tentative de secesiune.Astefel, Katanga nu a fost recunoascută de nici un stat,Biafra a fost recunoascută numai de 5 state, iar aşa numita Republică a Ciprului de Nord a fost recunoascută numai de Turcia.Statul numit Mandciukuo, creat în urma agresiunii Japoniei contra Chinei, a fost recunoscut de puţine state.

În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres obligaţia de a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate.Astfel, potrivit unei norme care face parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi recunoascută ca legală. În general, putem susţine că există obligaţia de a nu recunoaşte acte sau fapte contrare normelor dreptului internaţional, de a nu le recunoaşte alte efecte juridice decât răspunderea internaţională a statelor care au comis actele ilicite respective.În această categorie intră şi formaţiuni care pretind recunoaşterea ca state, dar au fost create prin acte ale altor state, de recurgere la forţă sau la ameninţarea cu forţa, ori prin încălcarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.

2. Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale recunoaşterii  statelor.

       Recunoaşterea  de jure  este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. Ea este irevocabilă , efectele ei stingându-se  numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a statului recunoscut.Ea are ca efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea  stabilirii de relaţii în diferite domenii, în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele.

Recunoaşterea   de facto, la care se recurge  în mod excepţional, are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi oricând revocată.Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi înca suficient de stabil şi, ca formă de manifestare, stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este o fază premergătoare recunoaşterii de jure.

Între recunoaşterea de june şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de esenţă , ambele fiind manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice asemănătoare, prima complete , a doua parţiale.

Recunoaşterea este în mod normal expresă şi are loc printr-un act special al organului de stat competent- declaraţie sau notificare formală adresată noului stat, în care se exprimă, în mod limpede, intenţia de a-l recunoaşte.

În practică există însa şi cazuri de recunoaştere tacită, care decurge din acte ce indică fără îndoială intenţia statului ce le efectuează de a recunoaşte noul stat.Se consideră că stabilirea de relaţii diplomatice sau acordarea unui execuator consular reprezintă forme de ecunoaştere tacită.De asemenea, semnarea unui tratat bilateral politic sau care  reglementează probleme de ordin general, chiar înainte de ratificarea tratatului, este un act de recunoaştere tacită.În ceea ce priveşte alte tratate , cu obiect limitat, tehnic sau cu caracter temporar , este necesară examinarea conţinutului acestora şi a împrejurărilor încheieirii lor, pentru a vedea dacă există intenţia recunoaşterii noului stat.Participarea la tratate multilaterale a unui nou stat, alături de alte state, nu înseamnă în mod necesar recunoaşterea implicită a acestuia, de exemplu de către state  care declară în mod expres că semnarea tratatului alături de acest stat nu înseamnă recunoaşterea lui sau care, sub alte forme, afirmă intenţia lor clară de nerecunoaştere.

De asemenea, participarea la organizaţii sau la conferinţe internaţionale nu echivalează cu recunoaşterea tacită a noilor state de celelalte state membre, dacă nu intervin şi alte acte de recunoaştere.În ceea ce priveşte admiterea unui stat nou ca membru al ONU sau al altor organizaţii interguvernamentale, acesta nu presupune în mod necesar nici recunoaşterea indivuduală a noului stat de toate statele membre, nici obligaţia acestora de a-l recunoaşte.Totuşi,  dacă  un stat a votat în favoarea admiterii noului stat, există o prezumţiede recunoaştere implicită a noului stat, care trebuie desigur coroborată cu acte ce ar exprima intenţia de recunoaştere.Desigur, acceptarea unui sta ca membru al unei organizaţii interguvernamentale înseamnă acceptarea faţă de statul respectiv a statului juridic decurgând din caliatatea de membru şi din activitatea organizaţiei, iar acceptarea ca parte la un tratat multilateral înseamnă acceptarea regimului juridic prevăzut de tratat în raporturile cu statul respecriv, afară de cazul în care un stat declară expres că exclude asemenea efecte ale tratatului faţă de noul stat.

Actul recunoaşterii unui stat

Acesta atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări, dintre care cele mai  importante sunt următoarele :

  • Obţinerea calităţii de a stabili relaţii  diplomatice cu alte state care în recunosc şi de a încheia tratate cu ele.
  • Obţinerea dreptului pe care, potrivit legislaţiei unor state, nu l-ar avea altfel, de a introduce acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut.
  • Dobândirea de către statulrecunoscut – cu efecte şi asupra bunurilor  sale – a imunităţii de jurisdicţie şi de execuţie în faţa instanţelor statului  care a acordat recunoaşterea.
  • Acceptarea actelor sale  executive şi legislative în instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut.

 

 

II.   CAZUL   KOSOVO

 

In ceea ce priveşte istoria  Kosovo aceasta este mult mai puţin cunoscută ; nu putem vorbii , desigur , de o istorie kosovara decat de la recunoaşterea internaţională a statelor moderne-Iugoslavia si Albania – asa cum se procedează în dreptul internaţional pentru orice revendicare teritorială.
Sursele care ne oferă informaţii despre această perioadă sunt numeroase , însă trebuie sa ţinem bine minte şi să nu ne lăsăm influenţaţi , duşi de val , pentru că majoritatea sunt presărate cu subiectivism , lucru evident din stilul scrierilor ,din “epitetele” folosite la adresa diferiţilor capi de tară sau popoare.

Istoria Kosovo este însă puţin cunoscută. Nu putem vorbi , desigur , de o istorie kosovară decât de la recunoaşterea internaţionala a statelor moderne – Iugoslavia si Albania – aşa cum se procedează în dreptul internaţional pentru orice revendicare teritorială .

Kosovo: recunoaşterea oficială a Iugoslaviei şi a Albaniei
În primul război balcanic (1912) , Albania a fost atacată de Muntenegru , Serbia , Bulgaria si Grecia. Albania era pe atunci aliata Imperiului Otoman. La „Conferinta Ambasadorilor” de la Londra (1913) – prezidată de Sir Edward Grey , ministrul britanic de Externe – Serbia a căpătat suveranitate asupra Kosovo , suveranitate pe care şi-a menţinut-o până în ziua de azi. Anterior , Kosovo a aparţinut puternicei dinastii sârbe , Nemanjic, timp de 200 de ani – provinicia fiind , de altfel , cunoscută şi sub numele de „Vechea Serbie” , leagăn al culturii sârbe şi important centru ortodox. În 1398 , în bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) , Serbia şi aliaţii săi au fost învinşi de Imperiul Otoman , şi Kosovo a devenit spaţiu otoman. În aceste condiţii , albanezii (în mare parte musulmani) au început – mai ales din secolul XV – să penetreze provincia , cu îngăduinţă Înaltei Porţi , care le-a recunoscut „suveranitatea” asupra provinciei în 1489.

ISTORIE

De la Tito la Thaci

•1946 – Provincia este integrată în Federaţia Iugoslavă a comunistului Josip Broz Tito;

•1989 – Slobodan Miloşevici revizuieşte Constituţia sârbă, reducând considerabil autonomia Kosovo;

•1997 – Intră în scenă Armata pentru Eliberare a Kosovo (UCK), care declanşează un război de gherilă împotriva forţelor sârbe;

•1998 – Forţele lui Miloşevici reprimă UCK şi pe adepţii acesteia. Mii de etnici albanezi din Kosovo sunt ucişi;

•Iunie 1999 – Belgradul, constrâns de atacurile NATO, îşi retrage forţele din Kosovo, ajuns apoi sub protecţia ONU (MINUK) şi a Alianţei Nord-Atlantice;

•2005 – Emisarul ONU Martti Ahtisaari începe o misiune pentru stabilirea un statut definitiv al Kosovo ;;

•2006 – Încep negocierile între sârbi şi albanezi, însă tratativele eşuează în anul următor ;

•17 februarie 2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă unilateral independenţa Kosovo, recunoscută în prezent de 69 de ţări.

În data de  22.07.2010, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a anunţat decizia sa consultativă privind legalitatea autoproclamării independenţei provinciei Kosovo. De la bun început a fost clar că în acest caz se vor ciocni dreptul internaţional şi ceea ce se numeşte de obicei oportunitatea politică. Opinia Curţii a fost solicitată de Serbia în 2008. Cazul Kosovo are un caracter fără precedent, Niciodată în decursul istoriei sale Curtea Internaţională de Justiţie a ONU nu a examinat problema legată de un teritoriu care a declarat că intenţionează să iasă din componenţa unui stat-membru ONU fără acordul acestuia. De aici reiese starea de tensiune în jurul verdictului.

Audierile din decembrie 2009 de la Haga au confirmat acest lucru. Cei ce s-au împotrivit proclamării independenţei Kosovo, în frunte cu Serbia şi Rusia, au subliniat încălcarea gravă a normelor dreptului internaţional, inclusiv a principiului inviolabilităţii graniţelor. Oponenţii lor, în persoana autorităţilor albaneze din Kosovo, SUA şi principalele ţări membre ale Uniunii Europene,  care au recunoscut deja independenţa kosovară, au vorbit despre ea ca despre un fapt definitiv. Iar Franţa chiar s-a îndoit de dreptul Tribunalului Internaţional al ONU de a examina problema respectivă, care are, potrivit Parisului, un caracter exclusiv politic. Deşi trebuie să menţionăm că spre deosebire de deciziile Tribunalului Internaţional al ONU, avizele sale consultative nu sunt coercitive.  Însă nu este totul atât de simplu. Această decizie va fi înaintată spre examinare şi Adunării Generale a ONU în septembrie anul curent. În acest sens, vicepremierul sârb, Bojidar Djelici, a avertizat deja că ţara sa va prezenta membrilor ONU un proiect de rezoluţie „în care se va reflecta dorinţa de compromis în toate problemele, inclusiv în ce priveşte statutul Kosovo”, adică va conţine condiţia unor noi tratative între Belgrad şi Priştina. În plus, concluziile şi argumentarea deciziei de astăzi a Curţii de Justiţie ies din cadrul Kosovo şi al întregii regiuni balcanice. Ele vor atent studiate şi interpretate în funcţie de alte conflicte asemănătoare, inclusiv din Caucaz şi alte teritorii ale spaţiului postsovietic. Asta înseamnă că decizia de astăzi nu reprezintă încheierea „cazului Kosovo”, ci un prolog pentru alte lupte geopolitice.

Recunoastere electorală

Republica Kosovo intra în campania electorală într-un moment în care urma să înceapă un dialog cu Serbia pentru a rezolva diferite probleme practice cu care se confruntă populaţia kosovară, albaneză sau sârbă, sub auspiciile UE. Acest dialog va fi primul între Belgrad şi Priştina de la proclamarea independenţei  Kosovo.Conform surselor oficiale citate, una din problemele principale ale campaniei electorale este lipsa unei recunoasteri internationale solide a independentei regiunii separatiste, majoritar albaneze, inclusiv lipsa oricarui progres in procesul de aderare a Republicii Kosovo la ONU.
Reamintim ca anterior, şeful diplomaţiei kosovare, Skender Hyseni, citat de agentia de presa KARADENIZ PPRESS, a declarat ca zeci de state, inclusiv membri ai Uniunii Europene (UE), se pregătesc să recunoască independenţa Republicii Kosovo, în urma avizului Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), care a apreciat că declaraţia de independenţă a Priştinei este conformă cu dreptul internaţional. „În ceea ce priveşte noile (n.r.-state care intenţionează să recunoască independenţa Kosovo), miniştrii de Externe şi alţi diplomaţi de rang înalt din mai multe ţări mi-au sugerat acest lucru, imediat după decizia CIJ”, a subliniat inaltul oficial de la Pristina. „Aşteptarea avizului CIJ a amânat, cu siguranţă, numeroase recunoaşteri”, a adaugat Hyseni. El a mai apreciat că unele dintre cele cinci ţări membre UE care nu au recunoscut independenţa Kosovo – Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru – ar putea să îşi schimbe opinia, dând asigurări că “vor exista ţări la care nimeni nu se aşteaptă, care vor recunoaşte (Kosovo)”.

Reamintim că într-un aviz consultativ, publicat în data de 22 iulie 2010, CIJ, principalul organism judiciar al ONU, a conchis că declaraţia de independenţă a Kosovo nu a încălcat dreptul internaţional. Un număr de 70 de ţări, între care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE, au recunoscut până în prezent independenţa acestei foste provincii sârbe cu două milioane de locuitori, dintre care 90% sunt etnici albanezi.
Mai multe ţări, printre care Federatia Rusa şi China, susţin pozitia oficiala a Belgradului, care se opune acestei independenţe. Conform analistilor politici, statele care se opun independentei Kosovo se tem ca acest precedent să nu alimenteze sau să nu valideze miscarile separatiste pe propriile lor teritorii.

 

La doi ani de la declararea independenţei, Kosovo are propriul drapel, propriul imn şi chiar propriile servicii de informaţii, dar dacă cineva vrea să dea un telefon în fosta provincie sârbă trebuie sa formeze prefixul de Serbia.

Sarbii şi albanezii din Kosovo au avut vieţi separate din 1999, când NATO a bombardat Serbia pentru a o constrânge să-şi retragă forţele din provincie. Sârbii care trăiesc în Kosovo niciodată nu au recunoscut autorităţile din Pristina. În ultimii ani, cele mai violente încleştări s-au îinregistrat la Kosovska Mitrovita, oraşul unde sârbii şi albanezii sunt separaţi de râul Ibar şi unde, rar, ei se încumetă să meargă în partea cealaltă a orasului.

Precedent periculos

Pe de altă parte, însa, există temeri legate de un posibil precedent,în cazul în care Kosovo va deveni independentă.

„Testul Kosovo de la Curtea Internaţională are un impact oarecum direct asupra României pentru că, deşi avizul Curţii este consultativ, el va avea un follow-up practic. În ce priveşte România, se poate invoca un principiu al analogiei pentru cei care vor să proclame, de pildă, autonomia aşa-zisului Ţinut al Secuilor”, a declarat, pentru Ziare.com, analistul de politică externa Corneliu Vlad.

Opinia sa este contrazisă însa de cea a lui Cristian Ghinea: „Nu există ceva comparabil între Kosovo şi Transilvania. Precedentul din Kosovo nu este ca cine cere independenţă o primeşte automat, ci faptul că nu e frumos să intri cu tancuri şi să omori civili, aşa cum a facut Milosevici acolo. Situaţiile nu sunt nici pe departe comparabile şi se crede că această suspiciune exagerată a autorităţilor române, nu este binevenita”.

Stat suveran

Imediat după anunţarea deciziei, ministrul kosovar de externe, Skender Hyseni, a declarat că aşteaptă revenirea Serbiei la masa negocierilor. “Dar aceste discuţii pot avea loc doar între două state suverane”, a subliniat şeful diplomaţiei de la Priştina.

Omologul său sârb, Vuk Jeremici, a reiterat poziţia Serbiei, avertizând că Belgradul nu va recunoaşte “niciodată şi în nicio împrejurare independenţa Kosovo”.

Ministrul a subliniat că Serbia va continua lupta diplomatică pentru fosta provincie, recunoscând însă că aceasta se va desfăşura în condiţii mai dificile. Conştient că decizia riscă să aprindă spiritele atât în Serbia, cât şi în nordul Kosovo, Jeremici a făcut apel la populaţia sârbă să nu răspundă provocărilor.

Presiuni la adresa României

O primă consecinţă a deciziei ar fi, potrivit agenţiei Reuters, exercitarea de presiuni suplimentare asupra statelor comunitare care au refuzat până în prezent să recunoască independenţa fostei provincii sârbe – Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania.

Deşi puţin probabil, Serbia ar putea respinge avizul dat de instanţa de la Haga şi, în consecinţă, adopta măsuri împotriva fostei provincii, precum închiderea punctelor de frontieră, sistarea alimentării cu energie electrică sau impunerea unui embargo comercial.Belgradul ar mai putea face un ultim efort de a readuce cazul în atenţia ONU graţie sprijinului ferm pe care îl primeşte de la Rusia, membru permanent al Consiliului de Securitate.Pe de altă parte, acceptarea de către Belgrad a avizului CIJ i-ar înlesni efortul de aderare la spaţiul comunitar, urmând să negocieze separat statutul celor 120.000 de sârbi din nordul Kosovo.

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

I. Cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate

 

    1. Dr.Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, ediţia 2006 ;

2. Marian Mihăilă, Elemnte de drept internaţional public şi privat, Editura ALL BECK, Bucureşti, ediţia 2001 ;

3. Curs Universitar

 

 

II. Surse internet

   

   1. http://www.romanian.ruvr.ru   -Cazul Kosovo- un prolog pentru alte lupte geopolitice , vocea Rusiei…22.07.2010.

2. http://www.karadeniz-press.ro –România , miza electorală in Kosovo ……..21.10.2010.

3. http://www.jurnaluldevrancea.ro  – Recunoaşterea independenţei Kosovo ar putea da undă verde autonomiei Ţinutului Secuiesc….23.07.2010.

4. http://www.evenimentulzilei.ro  –22 July 2010 | Subiectul: Politica, Revista presei, Stiri Externe

 

 

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: